Numele localității, amintit mai întâi la 1269 (villa Kelnuk) este de sorginte slavo-română, după cum susține Nicolae Drăganu. Toponimul a fost preluat de sași (Kelling) și de unguri (Kelnek).

Numele de Câlnic este frecvent întâlnit în întreg spațiul locuit de români, mai cunoscute fiind cele din Caraș-Severin sau Gorj. Malul stâng al pârâului era locuit predominant de comunitatea săsească, iar pe malul drept, în zona mediană a satului se află cetatea, fostă reședință nobiliară, biserica evanghelică și casa parohială.

Pe același mal drept, la sud și sud-vest de centru s-a dezvoltat cartierul românesc, românii fiind prezenți, se pare, încă din secolul al XVII-lea. În 1733 erau 220 de familii, ca la 1857 numărul românilor sa fie mai mare decât al sașilor cu 200 de suflete. În mijlocul cartierului se află noua biserică ortodoxă, construită între 1960-1969, pe locul vechiului lăcaș ce data din 1792.

DONJONUL

Turn semicircular, dublă incintă, donjonul şi turnul de poartă Reședința inițială cuprindea prima incintă, un edificiu patrulater de sub capela actuală (probabil un donjon inițial din care s-au ridicat numai fundațiile, fiind repede abandonat). Adrian Andrei Rusu presupune că acesta ar fi fost însă numai un altar rectangular al capelei.

Donjonul actual a fost ridicat în jurul anului 1272 și are o formă dreptunghiulară. A fost numit și Turnul Siegfried, iar grosimea zidurilor lui ajunge la un metru. La început avea numai 14 m înălțime, dar a fost ridicat ulterior la 20 m. La parter se afla o pivniță boltită în semicilindru. Aceeași boltă semicilindrică o întâlnim și la primul etaj, iar celelalte niveluri nu mai au boltă, ci tavan.

Tot la primul etaj, pe peretele de vest, exista și un șemineu, iar în săpătură au fost descoperite și fragmente de cahle. O dată cu lucrările de restaurare conduse între 1962-1964 a fost descoperit ancadramentul bipartit al unei ferestre, cu câte trei lobi în fiecare dintre cele două părți, care indică o fază gotică timpurie, poate din a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

PRIMA CURTINĂ
‍
Incinta inițială includea spre nord-vest un turn de poartă rectangular, prevăzut cu hersă (ale cărei urme sunt încă vizibile) și completat probabil de un pod mobil. Contemporane cu prima incintă erau probabil și un șanț adânc de 3 m și lat de 10 m, și un turn patrulater de pe latura de sud. Într-o altă etapă, care aparține tot reședinței nobiliare, a fost ridicată capela, datată cu monede din vremea regilor Bela al IV-lea și Ștefan al V-lea.

Lucrările de restaurare și decapare au scos la iveală existența într-o primă etapă a trei ferestre dreptunghiulare ușor arcuite în partea superioară pe peretele de vest și una pe peretele sudic. Cele două ferestre gotice, vizibile și astăzi, au fost construite ulterior și datează de la mijlocul secolului al XIV-lea. Pe arcul triumfal se păstrează urmele a două picturi murale succesive, cea mai recentă reprezentând un bust al lui Christos.

CETATEA ȚĂRĂNEASCĂ

În secolul al XIV-lea au început o serie de procese de partaj ale posesiunilor greavilor, odată cu decăderea rolului lor politic. În 1388 moare greavul Ioan, ultimul moștenitor pe linie bărbătească, și cetatea intră în posesiunea familiei greavilor de Vingard, moștenitorii pe parte feminină. În 1430 cetatea este vândută de către Johann Geréb de Vingrad comunității săsești, care o cumpără.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea fortificația a fost adaptată noilor cerințe, o dată cu răspândirea armelor de foc: este ridicată a doua incintă, în escarpa vechiului șanț, iar donjonul este înălțat cu încă un etaj. Tot atunci se ridică barbacana și turnul-bastion în formă de potcoavă, și se înalță prima curtina primară. În același timp, o dată cu demontarea parțială a drumului de strajă, au fost adosate cămări de provizii pe zidul primei incinte.